luni, 1 decembrie 2008

Legenda Unirii


Trăia, cândva, într-un ţinut binecuvântat de Dumnezeu cu toate frumuseţile raiului, o mamă îndurerată. Lacrimile ei nu mai secau şi se transformau în râuri care-i brăzdau faţa, precum fluviile ce sapă între dealuri, munţi şi văi. De mâhnită ce era îşi uitase şi numele.
Dar de ce era tristă biata mamă? – mă veţi întreba, desigur.
Şi iată pricina: avusese pe lume trei fete, una mai frumoasă decât cealaltă, una mai mândră decât alta. Un destin nemilos le-a făcut să trăiască despărţite şi un blestem neştiut făcea ca ele să nu se întâlnească nicicând.
Cea dintâi trăia în estul luminos. Se numea Moldova şi avea pletele ruginii de soarele care rumeneşte frunzele viei. În ochii verzi precum şesurile răsăritene se oglindeau Carpaţii Orientali. A doua stăpânea sudul strălucitor şi se numea Muntenia. Pletele ei erau aurii ca spicele grânelor din Bărăgan. În ochii ei albaştri se răsfrângeau nuanţele Mării Negre, iar prin braţe i se încolăcea ca un şal de borangic verde sclipitor, Dunărea albastră. Cea de-a treia era stăpână peste ţinuturile din apus. Mama ei o botezase Transilvania. Şi aceasta avea măreţia munţilor pe care-i îmbrăţişa într-o privire cafenie, căci avea ochii căprui tiviţi de sprâncene argintii precum ninsoarea din Apuseni. Părul negru îi învăluia faţa senină şi calmă precum unduirile Ardealului.
Şi, cum vă povesteam, celor trei le era hărăzit să trăiască despărţite, ducându-şi dorul şi neputându-se întâlni, fiindcă hotarele dintre ţinuturile lor erau straşnic păzite de nişte fiinţe nevăzute care nu permiteau nici măcar unei pietricele să treacă dintr-o parte în alta.
Într-o zi, nemaiputând suporta despărţirea, Moldova, care nu-şi mai vazuse sora din sud, adica pe Muntenia, încă din copilărie, hotărî să înfrunte acele forţe misterioase care păzeau graniţele. Trimise deci, surorii sale un răvaş printr-un porumbel care se putea face nevăzut şi care astfel trecu nestingherit în ţara vecină. În scrisoare îi cerea Munteniei să se întâlnească, în mare taină, lângă Milcov, un râu cu puteri miraculoase. Nu mare le-a fost uimirea să descopere că şi Muntenia, la rândul ei, tânjea de multă vreme să-şi revadă sora din est. Întâlnirea lor a fost miraculoasă: dorul lor, dorinţa de a se revedea şi anii de despărţire au rupt blestemul , au făcut să cânte munţii, să susure izvoarele şi să se topească zăpezile. Pentru că, am uitat să vă spun, Moldova şi Muntenia s-au reîntâlnit într-o zi de iarnă, într-o zi ce nu o vor uita nicicând: 24 ianuarie. Atunci au hotărât să-şi unească ţinuturile, dând stăpânirea lor unui mândru prinţ: Cuza Vodă.
Inimile lor erau însă la fel de îndurerate. Rămăsese izolată, dincolo de Carpaţi, sora lor dragă Transilvania. Nu ştiau însă că mai aveau de aşteptat câţva zeci de ani până când aveau s-o revadă şi pe aceasta. Timpul trecea, dar fetele nu-şi aflau liniştea. Într-o iarnă, chiar în prima zi de decembrie, Moldova şi Muntenia, care erau deja împreună, decid să rupă şi ultimile fire ale vrajei ce le ţinea despărţite de Transilvania. S-au reîntâlnit într-un oraş cu nume de fată – Alba Iulia- şi au dansat o horă a unirii care a răsunat peste Carpaţi. Aici au regasit-o şi pe venerabila lor mamă care a binecuvântat unirea celor trei ţinuturi stăpânite de fetele ei. Numele pe care l-au dat noii ţări a fost România, ţară pe care o străjuiesc munţii falnici, Marea Neagră şi bătrâna Dunăre.
Nimeni şi nimic nu le mai pot despărţi de atunci pe cele trei surori care au trăit alături de Mama Ţară până la adănci bătrâneţi şi trăiesc şi astăzi, sărbătorind în fiecare an zilele regăsirii lor : 24 Ianuarie şi 1 Decembrie.

Niciun comentariu: